Se asterne uitarea?
Mergea pe un drum, singur, in noapte. Nu stia ce cauta acolo si nici incotro il vor purta pasii, doar raza aceea frumoasa si o forta nestiuta il calauzeau. A mers mult, foarte mult, dar nu simtea oboseala si cu cat mergea, cu atat incepea sa-si aminteasca… franturi… cuvinte pe care nu le-ntelegea, chipuri care-i pareau straine si fapte care parca nu se savarsisera. Veneau cu repeziciune pentru a-l tara cu ele intr-un vartej ametitor. Se opri si isi apuca tamplele cu podul palmelor incercand sa le opreasca. Nimic. Un strigat de durere si neputinta se inalta atunci din sufletul lui, si intr-un ultim efort il elibera spre cerul care il astepta ca un abis. Cazu in genunchi… Se terminase. Linistea ii invada incet si placut sufletul. Se lasa usor in tarana calda si privi spre cer cu ochii arsi de lacrima ce uitase sa cada. Acum intelegea. Erau… amintirile lui… Inchise ochii… Liniste… Raza calauzitoare se transforma intr-o lumina alba si calda ce se revarsa peste chipul lui. – Ridica-te! Vino si nu mai plange! Se ridica si privi chipul frumos al ingerului. Atat de frumos… – Vino cu mine, sa nu-ti fie frica… dar ai venit atat de devreme… mult prea devreme… vino… sa mergem… Fara un cuvant, il urma tinandu-l de mana, ca un copil. Simti cum pamantul ramane in urma si pasii ii poarta in vazduhul alb si curat ca o rochie de mireasa. Privi in urma spre pamantul de care se despartea cu atata durere si isi vazu iubita plangand si mama sarutand inlacrimata piatra aceea rece si grea pe care i-au pus-o fratii lui, in semn de recunostinta. Vru sa se intoarca, sa le spuna ca e bine, sa nu mai planga… sa le usuce lacrimile si sa le mangaie sufletul. Dar nu putea… nu mai putea… Privi din nou inainte, spre drumul acela… fara intoarcere… si era atat de cald si bine… si frumos…
Lasă un răspuns