ma plimbam agale pe o strada prea plina cand, deodata, fruntea-mi abstracta fu lovita de o piatra ascutita, cam la fel de abstracta. atat de tare se-nfipse-n mine, incat, ca sa o scot de-acolo a trebuit, intocmai ca pe o haina, sa ma-ntorc pe dos. mi-am privit privirea si auzit auzul ba chiar mi-am pipait pipairea sa gasesc locul din care se nasc toate… gandind gandirea, am rasturnat cu furie toate cuvintele vii pana la ultimul! ramasese singur doar “cine” cine sunt? primul om care s-a gasit in drumul meu o femeie ce venea de la piatza… am intrebat-o grabit: cine sunt? a privit ca prin mine, cu ochii pierduti departe, din maini ii cazura sacosele pe asflalt si-se repeta c-un glas stins: cine sunt? m-am gandit ca necuvantatoarele au raspunsul, am intrebat respectuos o vacutza traducandu-i pe limba ei framantarea mea. cat pe ce sa cada din picioare de-atata stupoare, cu iarba ramasa nemestecata in gura, isi spuse indignata: mmuuu ?!… spre un batran intelept am alegat intr-o suflare, cu privirea aproape oarba de la atata citit, …ce stia ca intr-o zi voi sosi. cine sunt? m-a privit indelung fara sa spuna nimic, apoi si-a inchis pleoapele obosite si abia am auzit soptit: cine sunt? departe-n pustie un sfant am gasit in rugaciune prea plin de extaz nesfarsit,dumnezeiesc. l-am intrebat cu lacrimi: cine sunt? dar nici macar un cuvant nu mi-a raspuns doar din munti se intoarse ecoul strigatului sufletului meu cine sunt? ochii mei I-au privit trupul infinit-cerul spuzit si fiecare fibra din mine repeta nesfarsitul ecou: cine sunt? Iubirea eterna ce sustitine totul viu si vesnic neclintit in propria-I fiintare: Eu sunt!

Comments

comments