Stai la birou…dar stai degeaba, ochii iti fug afara pe geam si vezi primavara…e verde iarba, soarele e cald, numai bine de stat in parc pe o banca… Dar nu se poate, obligat sa stai la birou, sub ochii atenti ai sefului, prefacandu-te ca lucrezi concentrat, in timp ce mintea alearga o data cu gazele din floare in floare. Asta se intampla pe la 10 dimineata, toti colegii alearga de jur imprejur intr-un ritm innebunitor, de parca ar cauta cu infrigurare elixirul tineretii. Si daca ii opresti din drum si ii intrebi de ce alearga asa, s-ar uita tampiti la tine, fara sa scoata o vorba, socotindu-te nebun, fara sa stie ca ei sunt nebunii care nu mai stiu sa se uite pe geam sa vada primavara ce tzipa prin teii infloriti… Pe la 12, incetineste putin alergatura. Se apropie ora pranzului, fiecare se gandeste la pachetelul din servieta sau la restaurantul la care va merge – fiecare cu punga lui, bineinteles. Unii, fericiti aceia, rememoreaza coapsele moi ale amantei care il asteapta cu un pranz cald, poate si un dus inainte de a se arunca din nou in iuresul vietii de birou. Pe la doua, trei dupamasa, apar cu totii, cu forte proaspete, unii satui, altii chinuiti de constiinta ce incearca sa iasa de sub apasarea lubricului si incep iar…telefoane, alergaturi, zambete, voci mieroase, santaje mascate, coruptie, tot ce se poate pentru a ajunge la acel scop final stiut doar de ei. Tu stai in continuare, te uiti la primavara si observi ca si tu semeni cu ei, si tu alergi pe langa ei, deodata cu ei…dar e o diferenta: tu mai stii sa traiesti, stii sa te uiti pe geam sa vezi primavara si abia astepti sa iesi din iures ca sa redevii tu insuti. Obositi de construirea soclului personal, orbiti de cultul propriei personalitati si de spaima de inaltimea de unde vor cadea atunci cand vor fi sus de tot, alearga cu o patima infricosatoare uneori, uitand de viata, uitand de ei si de restul lumii, uitandu-se pe ei in mitul acesta al omului puternic, al omului de afaceri care controleaza totul in jur, tot in afara de viata personala…care din pacate nu mai exista… Asa ca e mult mai bine de tine, cel care alergi aproape deodata cu ei, dar care stii sa te uiti in jurul tau si sa vezi mugurul care si-a improscat frunzele spre soare, sa-ti deschizi sufletul, sa lasi sa intre primavara in tine si sa fredonezi: au innebunit salcamii…

Comments

comments