Eram mica, inca nu mergeam la scoala, cand am vazut un copil murind sub ochii mei. Era un copil de tigan baiatul cel mare al Linei si il iubeam, il iubeam cu fiecare fibra a fiintei mele. Faceam aproape orice ca sa ma vada, sa ma observe, sa-mi spuna ceva, orice…chiar si o ocara, nu conta. Ne-am jucat un joc tampit. Cine traverseaza strada cand e mai aproape masina e cel mai curajos. Eram vreo 7-8 copii de toti. Stateam in santul din marginea drumului, asteptand ca sunetul motorului masinii ce se apropia sa creasca in intensitate. Depindea doar de ce-l care urma sa se arunce in strada cand alegea momentul sa tasneasca. Si in asta consta totul – nu sa iesi in strada in fata masinii si sa alergi pana dincolo, ci sa stai acolo, in iarba prafuita, cu sufletul in gat, potolindu-ti muschii incordati ce voiau sa se destinda. Dupa cateva iesiri in strada, un sofer a oprit masina. Noi toti alergasem care incotro, razand infundat de injuraturile pe care omul le profera la adresa noastra. Sau poate nu erau la adresa noastra, isi injura spaima lui, frica aceea de moarte. Nu conta, el a plecat, noi ne-am adunat din nou, razand in santul plin de praf si ateptam o alta masina. Iar biatul Linei – nici macar nu-i mai stiu numele – ne-a oprit pe toti, spunand ca ne va arata el cum se face un asemenea lucru. Era lectia pe care o primeam toti la un moment dat, dupa ce el se desprindea din contemplarea noastra. Pana atunci statuse doar pe margine, anuntand cine castigase si cine pieruse. Nici macar o clipa nu ne gandeam sa contestam deciziile lui. Asa ca ne-am adunat cu totii, uitandu-ne la el si asteptand sa auzim vuietul cunoscut in capatul drumului. Era o portiune de 1 km jumate de drum drept, il vedeam dintr-un capat in celalalt. Noi eram undeva oe la jumatatea lui, masinile aveau timp sa prinda viteza atunci cand ajungeau in dreptul nostru. Si a venit – o dacie rosie, un rosu lugubru de rosu. O vedeam cum se apropie, am vazut si barbatul de a volan, am strigat si atunci el s-a impins afara din sant. S-a oprit pe capota masinii, in timp ce noi ramasesem incremeniti. Timpul a murit, sau nu stiu, dar in secunda urmatoare am si vazut-o pe Lina, desculta, cu o mana stergandu-si-o pe fusta, alergand si plangand. De fapt nu plangea, era jelania tiganilor, un sunet pe care nu cred ca-l voi mai putea auzi vreodata. Statea in genunchi si isi luase copilul in brate, a acceptat sa urce in masina sa mearga la spital cu copilul, iar eu nu intelegeam cum poate sa mearga in oras desculta. Voiam sa o strig sa-i spun sa-si ia pantofii si apoi sa mearga la spital dar in acelasi timp stiam ca merge degeaba, ca nu mai avea nici un rost. Atunci am inteles prima data, desi nu puteam exprima in cuvinte, ce inseamna sa simti ca nu are rost, ca lupta e goala si ca e mai bine sa te lasi dus, chiar daca doare. Apoi au venit visele. Imi spunea mama ca nu am dormit noaptea timp de cateva luni. Ma trezeam urland de spaima, era acelasi tipat dinainte sa iasa el in strada. Curios, nu retin bufnitura, nici arcul descris de el pana a ajuns pe capota, ci tipatul meu si tipatul mamei lui. Ma trezeam neputincioasa, speriata si voiam sa aud orice. Mergeam la Lina acasa, voiam sa o aud certandu-ma, voiam sa-mi spuna ca trebuia sa vin la ea sa-i spun ce facea copilul ei. Dar ea nu zicea nimic, tacea, doar tacerea ce se lipea de mine si nu ma mai lasa in pace. Am venit iar in vara urmatoare si am mers iar la Lina acasa. I-am vazut copiii, care nu mai ieseau din curte. Cred ca ma cunoasteau, s-au uitat la mine si au fugit. Si atunci iesit Lina in pragul usii, cu mainile in sort, si mi-a spus. A omorat toata tacerea, vorbind incet si calm, aproape parinteste, parca avea caldura in glas. Mi-a spus sa ies din curtea ei, ca sunt piaza rea, sa plec iar ea va lua cenusa din cuptor si va arunca peste pasii mei. Sa plec, sa nu mai trec pe langa gardul ei pana cand va veni inapoi copilul ei. Mi-a spus ca baiatului ei ii placea de mine, ca voia sa se insoare cu mine, si ca din cauza mea a murit el. Nu intelegeam nimic din ce-mi spunea, nu stiam ce vrea sa spuna. Nu-mi prea amintesc cuvintele ei, ci tonul acela calm, aproape induiosat. Am intrebat-o pe bunica ce voia sa spuna Lina, iar bunica m-a lamurit, a tradus totul pe intelesul meu. Si parca am vazut spaima in privirea ei atunci cand i-am pomenit de cenusa. Cenusa inseamna viata sfaramata in vise, e blestemul lor sa nu te bucuri e viata, numai sa visezi ca traiesti. Sa te prefaci ca esti viu. Dupa ani de zile am smuls cenusa din gura bunicii. Nu mai stia ce o intreb, uitase cuvintele mele de cand eram copil. Dar visele au ramas, vin si ma chinuie si ma trezesc obosita, neputincioasa, amintindu-mi de mine, cea care as fi putut sa fiu, sau ar fi trebuit sa fiu. E comoditate in fiecare stil de viata.

Comments

comments