…si parca doare soarele, tot mai slab si-mi vin in minte zilele lungi de vara, cu ochii incetosati de lumina cruda.
cum or fi fost oare toamnele copil? si frunzele ard deja, rosii si galbene, in flacari reci ce ard mana cu uscaciunea lor.
miroase a jurnal de copilarie ars in adolescenta, miroase a zambet condescendent, putin jenat. dar e totusi un zambet in toamna, e zambetul copacilor goi ce stau sub soarele pal, gandindu-se la albeata sanilor de cand erau fecioare, cu floarea plina de prospetimea miresei incerte in inocenta ei…
si vin ganduri palide si calme, ce se involbureaza tandru in jurul unei idei, a unei amintiri.
am fost la somes, nu demult, dar parca a fost acum 50 de ani, asa de multa cenusa a cazut peste el. la fel de cald si de lin, cu albia ceva mai lata decat in anii trecuti. eram in apa, cu sufletul cazut pe fundul nisipos, cu trupul plutind deasupra apei, ignorand reflexele cenusii ale norilor ce se adunau.
si s-a pornit ploaia.
era o furtuna de vara, toata numai vant si vijelie, cu stropi mari si grei ce ridicau nisipul unde il loveau. si apa somesului se rotea in jurul stropilor, sarea in sus de parca ar fi vrut sa se uneasca cu picaturile ce cadeau de sus, intr-o perdea strapunsa doar de vant. eu, suflet nelinistit, in mijlocul apei, intre cerul care curgea si pamantul care curgea si el, ducandu-mi sufletul spre treptele cele mai de sus ale panicii. ma sufoca apa ce ma stropea, vantul imi taia respiratia, nu puteam sa ma misc sa ajung la mal, curentul ma ducea in jos o data cu apa. totul era lichefiat, ud si alunecos, parca si creierul meu se transformase in ploaie si curgea fara sa mai asculte de mine. ochii se inchisesera singuri, nu mai vedeam nimic, totul era negru. mi se facuse frig deja, tentatia de a ma lasa dusa de ape era tot mai puternica…si am simtit nisip in varful degetelor, apa ma mpinsese spre mal simtind parca panica din mine. am iesit din apa, uda, infrigurata si stateam in ploaie, uitandu-ma la nisipul care ma primise ca pe una de-a lui. eram una cu nisipul, curgeam atunci cand eram in apa, ma uscam la soare ca el si curgeam printre degetele rasfirate ale celui care ma lua in palma. cine sa ma ia in palma atunci? m-am ridicat si am inceput sa urc pe malul somesului, sa ajung de unde am pornit dusa de ape. ploaia pisca pe pielea uda si goala, mergeam cu privirile in jos, ferindu-mi ochii de navala vantului. era ca si cum ar fi fost sfarsitul lumii…sau chiar inceputurile ei. nu era nici un suflet de om in preajma, doar eu si apa care cadea peste mine. mi s-a parut o vreme, apoi am bagat de seama ca se rareau picaturile, nu mai loveau atat de tare. am mers mai departe, urmarind soarele care iesea de dupa nori. s-a incalzit aerul, umed si fierbinte incat abia mai respiram. dupa o vreme am ajuns de unde am pornit, am intrat in apa, am trecut inot somesul si am ajuns la 300 de metri de satul bunicii. cu hainele ude in mana, cu picioarele goale, am intrat pe poarta casei, starnind un cor de strigate de repros din partea alor mei. si uite asa am gustat o ploaie in somes….de fapt, m-a gustat ploaia pe mine 🙂

Comments

comments